​ Ahile Nobil și Spatele Unei Broaște țestoase

​ Ahile Nobil și Spatele Unei Broaște țestoase
​ Ahile Nobil și Spatele Unei Broaște țestoase
Anonim

Ahile nobil și spatele unei broaște țestoase.

Ești departe acum, nu te poți vedea de acolo, nu-ți poți auzi sunetele și nu există nici un miros, nu există aparență și nume, nu există umbră, nu există nicio îndoială. Tasta bate degetul monoton, inima bate monoton, murind în momentele de atracție voită, un cazan topit fredonează în depărtare, seara se apropie. Câți ani ai mers pe acest drum către nicăieri fără să schimbi pistele, fără să scapi o firimitură după tine, corbul negru nu te poate găsi jos, câte zile ai petrecut pe drum stând nemișcat, uitându-te la imaginile în schimbare ale o mulțime de stele care plutesc la infinit în spatele tău, cât de mult vei mai trăi hrănindu-te cu învățăturile elevilor care nu au ajuns la tablă. Nu răspundeți, nu vă faceți griji, toate răspunsurile sunt deja în mâinile voastre, uitați-vă doar la ele, runele au fost acoperite cu texte toată viața, nu le puteți șterge sau spăla, deși cărora le spun toate asta, știi deja totul, pentru că niciodată nu am citit din mâinile mele, nu am hrănit dimineața din ele, nu am sculptat ziua, nu am calmat seara și nu am iertat noaptea, nu le-am aplicat la față și nu am băut din ei înțelepciunea vremii, nu m-am umplut cu ofrande generoase de cuvinte sculptate pe coturile palmelor tale tremurând … Într-o zi, te vei întâlni pe drum. Și veți alunga această imagine plină de ură care a stat în calea voastră într-o zi perfect inventată. Poate că veți trece peste acest monument al culturii plastice, foșnind cu o pungă de aer și cu marginea genelor, veți scăpa o scânteie, simțind un foc de rușine pe spate. Fără îndoială, veți dori să credeți că toate acestea nu au fost și nu sunt, că această oboseală a articulațiilor, acesta este doar un vis al unui acrobați sub cupola unui circ, vă veți strânge ferm pleoapele, veți șopti numele magic în liniște sub limbă și respirați adânc, ca cel care a uitat să respire, vă veți întoarce cu hotărâre și nu veți vedea nimic. La dracu. Dezamăgirea față de realitatea dorinței de inconsecvență pierdută, din nou speriată. De cât timp te-ai văzut? Ce ți-ai spus înainte de a te despărți? Îți amintești numele tău? Unde te-ai trimis atunci, nu ești acum. Ești încă pe drum. Și aștepți la gară, întâlnindu-te și văzând de pe trenuri, verificând orarul, studiul vizitatorilor, fuzionând cu bubuitul vibrațiilor. Se pare că te-ai uitat aici, chiar aici, în mijlocul acestui spațiu nesfârșit, gol, sunând de liniște, invizibil la fel ca tine, contopit cu tristețea ta, uitat, abandonat, trimis în veșnica așteptare de tine. Și tu? Ce-i cu tine acum? Esti inca in viata? Ei spun că cineva te-a văzut mergând pe busolă cu o hartă uzată în buzunarul pantalonilor, spun că te grăbeai să mergi undeva din vreun motiv necunoscut, cineva a văzut cuvintele care vin de pe buzele tale, dar nu au putut auziți orice, numai scrâșnirea dinților care se grăbesc, ochii mișcați și mâinile neliniștite care deschid calea înainte, aruncând înapoi desișurile semnificațiilor, aromelor și noilor tendințe, umbrind ochii cu palmele prăfuite din fantomele lor, aici și colo, ieșind din nicăieri, chemând înapoi la casă, să stea la masă, să se încălzească, să expire. Stai orb uitându-te la soare, arzând cuvinte pe retina ochilor pe care nu te-ai deranjat să le citești, stai în spate, pe drum, umblând ca un nobil Ahile din aporia lui Zenon, incapabil să ajungeți la țestoasa timpului care se târăște încet, voi doi alergați peste orizont, unul din umbră, celălalt - după umbră. Dacă vă întâlniți la marginea lumii, atunci vă veți zdrobi reciproc și nu veți putea face loc persoanei care se apropie fără a vă recunoaște în ea și veți cădea în abisul imposibilității autocunoașterii.

Recomandat: