RELAȚII SIMBOLICE

2024 Autor: Harry Day | [email protected]. Modificat ultima dată: 2023-12-17 15:52

În acest text, aș dori să abordez aspectul dorinței și seducției relației terapeutice. Ce face terapeutul atractiv pentru client și creează o oportunitate pentru o relație de durată? Ce oferă izvorul acestor relații, care nu se limitează doar la rezolvarea dificultăților psihologice? De ce relația terapeutică devine un laborator pentru explorarea a ceva care nu pare să existe, dar este mai important decât ușurarea așteptată a suferinței sau fericirea eventuală

Orice relație este cumva scanată în dorința de a se bucura. Fiecare dintre noi, fiind într-o relație, susține ceva, deoarece se presupune că are un drept și acest drept nu este contestat în mod implicit. O relație terapeutică este un tip special de relație, deoarece dreptul la cerere este limitat de factorul de timp și bani. Terapeutul, ca și clientul, nu poate fi posedat și, prin urmare, relația lor devine în întregime simbolică. O relație terapeutică este o relație între două simboluri la o distanță egală de obiectele lor. Aceasta nu este o relație între oameni reali, ci o relație între două halucinații.

Dacă terapeutul este sedus și, în loc să satisfacă în mod simbolic nevoia clientului, o satisface în realitate, de exemplu, dormind cu clientul sau mai rău, oferind sfaturi sau lucrând cu o cerere liniară, el îl traumatizează, reducând gradul dorinței sale, stingându-i literalmente vitalitatea

În loc să mențină tensiunea necesară creșterii, el traumatizează clientul cu răspunsul său, reducând gradul dorinței sale. Nu răspunde la întrebare, dar ucide posibilitatea de a le pune.

Munca terapeutică începe cu o încercare de a simboliza ceea ce pare a fi posedat - un simptom sau un terapeut. Deținerea de sine îl lasă pe cineva înfometat, în timp ce absorbția terapeutului rămâne impracticabilă - în acest loc psihoterapia permite apariția unei plăceri suplimentare de la o mai bună recunoaștere de sine cu ajutorul său. Pentru aceasta, desigur, clientul trebuie să fie fascinat de terapeut.

Dorința clientului vizează imposibilul și, prin urmare, nu poate fi pe deplin satisfăcută

Simbolicul apare doar în cazul unei interdicții, iar limitele relațiilor devin această interdicție; procesul halucinant este declanșat de refuzul posesiei. Clientul poate dori de la terapeut ceea ce nu are, dar nu îl poate lua direct, ci doar extrage ceea ce lipsește din zona simbolică intermediară, pentru crearea căreia este necesar să depunem efort. De exemplu, experimentarea dezamăgirii.

Clientul nu se poate vindeca de un terapeut real, halucinația devine o suprastructură necesară asupra realității, întrucât, cu ajutorul ei, dorința capătă forma cea mai clară. Aceasta este ceea ce clientul își creează pentru sine, începând de la real pentru a descoperi ceea ce nu există fără el. Zona simbolică intermediară forțează pe cineva să creeze fără a fi mulțumit de gata pregătit. O cerere infantilă este o încercare de a-și însuși ceva fără a-l pune în realitatea psihică. Să devii sănătos, să fii într-o experiență diferită, să posezi calitățile dorite ocolind procesul de transformare halucinantă a realității. Halucinația este declanșată de pierderea posibilității de posesie directă. Halucinația clientului este mai mult decât poate oferi terapeutul și acest lucru creează efortul și oportunitatea de schimbare.

La fel cum clientul este tentat să ia, la fel și terapeutul este tentat să ofere. Esența seducției reciproce este aceasta: clientul și terapeutul nu pot să nu intre într-o relație, dar nu pot ajunge la punctul de a se avea reciproc în ea. Aceasta este diferența fundamentală dintre aceste relații și toate celelalte. Soarta unei halucinații trebuie însușită ulterior. Halucinațiile sunt necesare pentru a nu fi mulțumiți de prima satisfacție care vine, ci pentru a crea un sens personal pentru sine.

Pentru ca schimbările să aibă loc, terapeutul și clientul trebuie să intre și să se familiarizeze cu spațiul simbolic intermediar. Amândoi trebuie să-și reinventeze limbajul unic pentru a avea acces la experiențe comune. Cu ajutorul halucinațiilor, nu ne însușim ceea ce sugerează realitatea, ci ceea ce avem cu adevărat nevoie. Imposibilitatea posedării ne împinge de la identificarea cu realitatea la pierderea ei și ne ține sub forma a ceea ce vine de la noi și suntem noi.

Pierderea realității activează extragerea propriului material psihic pentru a restabili acest decalaj de a fi

Limbajul clientului în forma sa pură este de neînțeles pentru terapeut, deoarece conține un număr imens de lacune, referințe, înlocuiri - în spațiul intermediar, acest limbaj comprimat se desfășoară și conexiunile sunt restabilite. Ca și cum procesul ar merge înapoi - de la o imagine la o experiență, pentru că în viață ne deplasăm într-o direcție diferită - de la o experiență la o imagine. Uneori, clientul nu are nici măcar această imagine din care să se împingă, pentru că este absorbit de experiențe și nu poate raționa despre ele. În acest caz, interacțiunea are loc în afara spațiului simbolic - prin identificare proiectivă, transfer, acțiune.

În terapia Gestalt, există un concept atât de capabil ca fuziunea. Fuziunea este o formă de rezistență la contact. Există multe interpretări ale acestui mecanism, dar în cadrul acestui subiect aș dori să subliniez că în starea de fuziune nu există nicio modalitate de a descoperi cealaltă ca ființă autonomă. În consecință, există sentimentul că totul este clar despre celălalt. Nu este nevoie să se desfășoare modul în care clientul apelează lucrurile la lucrurile în sine. Există o iluzie de înțelegere bazată doar pe proiecție.

Ieșirea din fuziune este o încercare de a reflecta clientul într-un loc în care nu este clar pentru el însuși, deoarece simbolurile pe care le oferă terapeutul în zbor ascund de fapt un decalaj în conștientizare

Sarcina terapeutului este de a pune întrebări, mai ales în locurile care par cele mai clare. În ele, clientul înțelege totul despre el însuși și își pierde capacitatea de a-și pune întrebări. Terapeutul ar trebui să fie la fel de neînțeles pe cât are puterea de a face. Pentru o încercare de a explica declanșează o funcție simbolică, iar acest lucru îl determină pe client să înțeleagă absența unui obiect în spatele simbolului.

Nevroza este prezența în psihicul unui semn gol în înțelegerea tradițională a acestui fenomen ca dovadă a absenței unei legături între semnificant și semnificat. Construcția semiotică nu este determinată de experiența reală; ea acoperă mai degrabă absența și imposibilitatea de a o trăi. Acolo unde un flux deplin de experiențe este imposibil, apare o anumită imagine, care pare să înlocuiască necesitatea sa. Metaforic, este ca o ușă închisă în domeniul Barbă-Albastră, care nu poate fi introdusă; este un semn interzis, în spatele căruia se află o realitate înspăimântătoare și de neînțeles. Pentru client, această interdicție și, în consecință, preocuparea cu imaginea, este firească și nu stârnește îndoieli și întrebări. Terapeutul, într-un mod huligan, oferă interdicții de a rupe și de a privi unde se dovedește a fi de neînțeles. Sarcina terapiei, întrucât nu este de a familiariza terapeutul cu ceea ce este deja cunoscut, ci și de a spune ceea ce tu însuți nu știi încă deloc. Pentru că ceea ce nu știi, într-un fel sau altul caută să iasă în libertate.

Simbolul oferit de client (sub formă de autocunoaștere, comportament obișnuit sau simptom) este într-un fel lipsit de orice semnificație. Mai precis, acest sens este introdus în situația terapeutică, nu construită în ea. Această semnificație este doar proprietatea clientului, iar clientul se oferă să efectueze operațiuni cu acesta sau el nu oferă nimic, luând-o de la sine. Acest lucru nu are nicio legătură cu terapia, întrucât se poate ajunge în spațiul intermediar numai prin producerea sensului interpersonal, care este simbolizat într-o stare de obscuritate și incertitudine de bază.

Semnificația nu se supune structurii stabilite, ci este construită din nou în prezența alteia. A fi adresat cuiva schimbă perspectiva sensului

Cu alte cuvinte, clientul se adresează terapeutului cu o lipsă de semnificație care trebuie completată. Clientul are nevoie de o persoană care nu știe nimic despre el pentru a extrage ambiguitatea din înțelegerea prematură.

Deci, logica procesului terapeutic poate fi descrisă după cum urmează. Clientul simte ceva necunoscut în el însuși ca un fel de deficiență, vid sau ușurință care trebuie umplut. Un simptom care înrăutățește calitatea vieții face doar ca acest vid să fie mai concentrat, țesut în limbă, deoarece se poate vorbi despre suferință, dar nu există niciun motiv pentru aceasta. Clientul vine la terapeut ca la o persoană care presupune că știe despre aceste motive și este fascinat de aceste cunoștințe, încearcă să le însușească pentru sine prin absorbție. Cu toate acestea, absorbția nu este posibilă, deoarece terapeutul nu poate fi posedat. Și apoi terapeutul invită clientul la dans, care umple spațiul dintre ei cu fantome care nu au corp și spun povesti din viața lor. În timpul acestui dans, clientul întâlnește cea mai importantă idee. Constă în faptul că el însuși devine terapeut pentru el însuși, deoarece ceea ce a căutat anterior în altul este înăuntru. În acest loc, este fascinată de ea însăși și își însușește partea care anterior părea a fi gol.

Această parte a postului este foarte importantă, deoarece implică frustrare. Terapeutul, într-un anumit sens, traumatizează clientul și creează astfel un stres mental moderat, cu care acesta trebuie să facă față singur, aici și acum, fără a recurge la modalitățile obișnuite de a reduce acest stres folosind mecanisme de protecție. Această tensiune poate părea excesivă pentru client, dar merită să recunoaștem că schimbarea are loc acolo unde apare efortul.

Subiectul care se simte pe sine și subiectul care se adresează cuiva sunt, într-un anumit sens, două personaje complet diferite

Cel care se întoarce către altul se află în nevoie și funcționează ca o navetă, transportând resursa interpersonalității din spațiul schimbului către polul individual. Paradoxul unor situații terapeutice este că clientul, care are nevoie de ajutor la nivelul senzațiilor, nu se adresează spațiului relațiilor, prezentându-se ca urmare a propriei reflecții, fără a risca să se exprime din nou în fața privirea altuia. Și apoi se observă o poveste bine cunoscută atunci când clientul cere simultan ajutor și îl evită în toate modurile posibile. Din punctul de vedere al relațiilor simbolice, acest fenomen cunoscut de multă vreme capătă un sens diferit și necesită alte puncte de aplicare pentru corectare.

Următoarea metaforă poate fi oferită unei relații terapeutice. În cursul conflictului edipic al simbolicului, Tatăl interzice un anumit registru al dorinței, declanșând astfel represiunea și formând o structură de caracter nevrotic. În relațiile terapeutice, conflictul edipian se desfășoară din nou, doar aici sarcina sa nu este să familiarizeze persoana cu legea, ci, dimpotrivă, să se întoarcă, să reanimeze partea dorită reprimată anterior. Pentru a face acest lucru, clientul trebuie să fie sedus de terapeut, așa cum a fost sedus anterior de mamă. Și tocmai pentru că posesia este imposibilă în relațiile simbolice, o astfel de seducție nu duce la fuziune și regresie. Într-o relație terapeutică, clientul își recâștigă propriul în timp ce învață să folosească unități inacceptabile anterior.

Nevroza este un fel de investiție în viitor, dar veniturile din aceasta pot fi obținute numai cu ajutorul unui terapeut