Există Un Analog Cu Conceptul De Păcat în Psihologie? Răspuns La întrebarea Unui Cititor

Video: Există Un Analog Cu Conceptul De Păcat în Psihologie? Răspuns La întrebarea Unui Cititor

Video: Există Un Analog Cu Conceptul De Păcat în Psihologie? Răspuns La întrebarea Unui Cititor
Video: Nikola Tesla Si Extraterestrii Antici Au O Legatura? Biograful Savantului Spune Ca I-a Contactat 2024, Mai
Există Un Analog Cu Conceptul De Păcat în Psihologie? Răspuns La întrebarea Unui Cititor
Există Un Analog Cu Conceptul De Păcat în Psihologie? Răspuns La întrebarea Unui Cititor
Anonim

Răspund la o întrebare a unui cititor care a luat parte la acțiune.

Îmi exprim doar atitudinea.

În rusă, cuvântul „păcat” (slava veche grѣkh) corespunde conceptului de „eroare” („defect”). În Noul Testament: „păcatul este nelegiuirea” (1 Ioan 3: 4). Sfântul Apostol Ioan Teologul numește orice încălcare a legii divine (poruncile divine) un păcat.

Păcatele, ca și bolile, sunt împărțite în obișnuit și mortal (păcate muritoare).

Sfântul Apostol Pavel înseamnă păcate de moarte atunci când îi enumeră pe cei lipsiți de viața veșnică: „nici curvarii, nici idolatrii, nici adulterii, nici malaki (aparent, înseamnă oameni care se masturbează), nici sodomiții, nici hoții, nici oamenii lăcomi, nici bețivii, nici jignitorii, nici prădătorii - Împărăția lui Dumnezeu nu va moșteni”(1 Cor. 6: 9-10).

Prin „prădători”, se pare că ne referim la cei care îi atacă pe alții, „îi mănâncă” pe alții.

Orice rău împotriva umanității aparține păcatelor grave și muritoare.

În același timp, în Sfintele Scripturi. Apostolul Pavel, în numele întregii omeniri, vorbește despre dualitatea naturii noastre: „după omul interior găsesc plăcere în legea lui Dumnezeu; dar în membrii mei văd o altă lege, care se opune legii minții mele și face eu un captiv la legea păcatului, care este în membrii mei (Rom. 7: 22-23).

Întrucât psihologia aparține disciplinei natural-științifice și umaniste, conceptul de „păcat” este absent în ea.

Psihologia privește o persoană ca un subiect care acționează în cadrul puterilor sale și nu ca un obiect pasiv.

O persoană ca subiect este înzestrată cu liberul arbitru, este capabilă să facă în mod independent această sau acea alegere și să poarte responsabilitatea pentru aceasta.

Psihologul este chemat să asigure acceptarea persoanei care a apelat la el pentru ajutor, în cadrul legislației țării sale.

Sarcina psihologului nu este să evalueze acțiunile unei persoane, ci să o ajute să se cunoască pe sine, nevoile sale și să o învețe să facă o alegere optimă pentru el, contribuind la adaptarea și auto-actualizarea sa.

Marele merit al lui Sigmund Freud în descoperirea faptului că exigențele prea stricte pe sine (supra-ego rigid), precum și permisivitatea (slăbiciunea super-ego-ului, predominanța id-ului, instinctele), neurotizează o persoană sau duc la decăderea sa morală.

Dacă normele interne sunt prea rigide, individul merge împotriva sa, se dăunează, suprimând impulsurile agresive; dacă este nesigur pentru el însuși, atunci merge împotriva mediului și, prin urmare, din nou, se rănește, pentru că societatea îl respinge.

Ambele comportamente sunt inadaptate, deoarece generează într-o persoană un conflict intern, nemulțumire față de calitatea vieții sale, provocând afecțiuni mentale și corporale.

Image
Image

Integrarea personalității se realizează prin găsirea unui echilibru între interese și cerințele morale și etice ale micro- și macro-mediului în care se află.

Pe lângă normele socioculturale, cu toții avem propriile noastre norme interne. O persoană, de exemplu, poate onora tradițiile poporului său, sărbători sărbătorile religioase, dar normele sale interne vor fi mult mai flexibile decât normele moralei religioase.

Ca psiholog, practic abordarea cognitiv-comportamentală în psihoterapie, această abordare presupune o atitudine rațională față de aspecte din viața noastră, bazată pe o analiză critică a afirmațiilor dogmatice - nu orice afirmații, ci doar a celor care împiedică adaptarea cu succes a unei persoane. Neurotizarea unei persoane și acțiunile eronate, în paradigma cognitiv-comportamentală, sunt o consecință a judecăților eronate despre sine și despre lume, formate sub influența experienței timpurii sau a lipsei de informații (nu țin cont de tulburările organice - aceasta este un subiect separat, mai degrabă legat de medicină).

În creștinism, mândria este principiul fundamental al tuturor celorlalte păcate.

În psihologie, echivalentul mândriei patologice poate fi considerat narcisism distructiv, atunci când o persoană își pune Eul mai presus de orice altceva.

Într-adevăr, multe probleme ale vremii noastre, inclusiv tulburările mentale, apar din faptul că o persoană este prea absorbită de sine și nu se gândește prea puțin la vecinii săi, la creație. Consumul a ieșit în prim plan, nu se acordă suficientă atenție aspectelor spirituale ale ființei.

În opinia mea, normele religioase stricte, odată create de oameni ca noi, par depășite în realitățile moderne. Puțini oameni numesc acum masturbarea sau homosexualitatea un păcat de moarte.

Cu toate acestea, fără cultivarea empatiei, a îndurării, a liniilor spirituale, a restricțiilor moderate, societatea va scădea, de asemenea.

Sarcina noastră este să găsim echilibrul potrivit pentru noi înșine și să rămânem umani în orice situație.

Recomandat: