Se Concentrează Pe Intervenție și Capcanele Terapeutului în Lucrul Cu Un Client Dependent

2024 Autor: Harry Day | [email protected]. Modificat ultima dată: 2023-12-17 15:52

În acest text, propun să considerăm terapia dependentă în primul rând ca o lucrare strategică cu o structură de caracter care definește un format specific pentru relația terapeutică.

Nu este un secret faptul că cel mai important set de instrumente metodologice al abordării Gestalt este susținerea procesului de conștientizare. Când lucrăm cu un client dependent, lucrăm în primul rând cu conștientizarea faptului de dependență. Vom eșua dacă venim din partea „consecințelor nocive”, adică apelăm la bunul simț. Orice toxicoman știe cel mai adesea despre consecințele dăunătoare ale implementării dependenței mai bine decât orice specialist, deoarece se confruntă cu ei „din interior”. Atuul care bate orice argumente cu privire la pericolele dependenței este credința că acest rău poate fi oprit în orice moment.

Cu alte cuvinte, dependentul este încrezător că controlează consumul, atunci când consumul îl controlează. Încrederea în control este o formațiune reactivă pentru a proteja împotriva experienței neputinței în fața obiectului dependent, care este reprimat în inconștient. În consecință, putem menține conștientizarea pierderii controlului asupra realizării dependenței. Abordarea Gestalt ca metodă existențială a psihoterapiei se caracterizează printr-un accent pe deteriorarea calității vieții, care apare în timpul formării unui mod rigid de reglare a stresului emoțional, care exclude posibilitatea adaptării creative și a dezvoltării depline.

Observăm imediat că terapia cu un client dependent este un eveniment destul de complex. Acest lucru se datorează în principal faptului că relația cu clientul dependent amenință puternic sustenabilitatea identității terapeutice. Care este motivul pentru aceasta? Prima capcană în care cade terapeutul este că impotența inconștientă a clientului în fața comportamentului de dependență devine parte a relației terapeutice în așa fel încât terapeutul este înzestrat cu calitatea opusă - atotputernicia. Și anume - abilitatea incontestabilă de a „face față” comportamentului de dependență al clientului în așa fel încât acesta să nu fi luat parte la asta.

Terapeutul, care devine ultima speranță nu numai în ochii unui client neajutorat, ci și în mulțimea multor rude ale sale, se confruntă cu tentația unei provocări narcisiste - de a face ceea ce alții au eșuat. Își pierde poziția autonomă și începe să joace rolul Salvatorului în terminologia triunghiului dramatic. Desigur, idealizarea narcisistă inițială după un timp cedează inevitabil loc deprecierii, deoarece modelul de comportament pentru clientul dependent nu se schimbă și își poate arăta agresivitatea în singurul mod disponibil în condițiile date - printr-o defalcare și recâștigarea controlului asupra situatia. Adică, mai întâi, terapeutului i se dă responsabilitatea sobrietății și apoi i se atribuie pasiv-agresiv. Câștigătorul într-un astfel de joc este, desigur, dependentul.

Aceste jocuri, în care clientul dependent angajează terapeutul, sunt jucate pe tărâm inconștient, nu există răutate în el. Clientul implementează un tipar de comportament dependent cu terapeutul și fie reușește (cu sprijinul inconștient al terapeutului) și devine și mai consolidat în nevroza sa, fie se confruntă cu frustrare și dobândește oportunitatea schimbării (dacă este ținut în terapie). Prin urmare, sarcina terapeutului nu este de a intra într-o coluziune inconștientă cu clientul, deoarece fiecare dintre noi are un radical dependent care răspunde la mesajele non-verbalizate ale clientului.

Ce face un client dependent cu un terapeut? Deoarece dependența apare ca rezultat al traumei de separare netratate, dependentul într-o relație terapeutică încearcă să găsească un obiect matern idealizat pierdut (și care nu a avut niciodată un loc în care să fie) care să-i satisfacă nevoia, în primul rând, complet și, în al doilea rând, în orice moment. De fapt, obiectul dependenței (alcoolic, chimic, dragoste și orice altul) devine astfel atunci când clientul învață cu ajutorul său să reducă anxietatea insuportabilă a abandonului.

Prin urmare, apelul la consecințele dăunătoare ale dependenței nu are un sens referențial, deoarece consumul salvează dintr-o experiență mult mai dificilă a abstinenței, adică privarea și experiența abandonului. Această experiență este asociată cu experiența abandonului în copilărie, când resursele proprii nu sunt în mod clar suficiente pentru a se calma. Dependența este deci rezultatul fixării experienței goliciunii și a singurătății în absența unui obiect îngrijitor.

Astfel, a doua capcană a terapeutului este că clientul prezintă un mesaj ambivalent - pe de o parte, vreau să scap de obiectul dependent (deoarece din diverse motive a încetat să mai îndeplinească o funcție adaptativă), iar pe de altă parte, Nu vreau să experimentez o stare de abstinență. Și apoi, în esență, clientul îl invită pe terapeut să ia locul obiectului dependenței sale, să înlocuiască o relație dependentă cu alta. Dar pentru a face acest lucru, terapeutul trebuie să-și sacrifice limitele și să se asigure că clientul nu suferă.

În acest moment, terapeutul poate avea o puternică controtransferare - cum să fiu crud cu această persoană dulce care mă privește cu ochii plini de rugăminte și suferințe. Dacă terapeutul alege în mod inconștient poziția unei mame idealizate, el menține astfel o împărțire la limită a clientului dependent, în care nu poate rezista obiectului rău și face față sentimentelor care apar în acel moment. Cererea inconștientă a clientului și obiectivele terapiei se află în două locuri opuse și, în consecință, în poziția terapeutului, putem susține doar un singur vector - fie să menținem divizarea, fie să ne străduim să-l integrăm prin creșterea toleranței la „despărțire” experiențe.

Într-o relație cu terapeutul ca mamă idealizată, clientul încearcă să organizeze ceea ce se numește satisfacție directă a nevoii de atașament (care este frustrat de dependent). Clientul poate cere claritate, garanții, accesibilitate ca și cum ar fi în fuziune cu terapeutul și își poate folosi resursele după bunul plac. Respectarea unei astfel de cerințe duce la pierderea poziției terapeutice. Terapeutul poate garanta clientului o satisfacție simbolică într-un cadru care este previzibil și fiabil, pe de o parte, și care are limite, pe de altă parte.

Setarea formează un spațiu intermediar în care clientul poate primi satisfacție parțială și astfel poate construi puterea nespecifică a ego-ului, adică rezistența la experiența anxietății. Prin crearea unei tensiuni frustrante din faptul că nevoile nu sunt satisfăcute „chiar acum”, terapeutul îi învață clientului autoreglarea, adică se dovedește a fi un obiect „tranzitoriu” între obiectul dependenței și existența autonomă. Autonomia de aici nu implică inutilitatea și contradependența, accentuează valoarea alegerii în modalitățile de satisfacere a nevoilor.

Astfel, lucrul cu un client dependent începe cu stabilirea limitelor, deoarece tulburarea de dependență are o structură limită. Prin cuvântul frontiere, mă refer la întregul complex de relații terapeutice speciale: poziția autonomă a terapeutului, capacitatea sa de a rezista atacurilor clienților, sensibilitatea la controtransfer, înțelegerea logicii dezvoltării tiparului dependent. Clientul, care cere satisfacție imediată, nu poate vedea semnificația strategiei terapeutice și se răzvrătește împotriva a ceea ce i se pare dăunător și inutil.

Terapeutul își investește în client înțelegerea și reziliența și, prin urmare, menține fiabilitatea relației. Obiectul bun pentru client nu ar trebui să provină din distrugerea răului, atunci când terapeutul cedează atacurilor și devine un sân ideal simbolic. Acest rezultat susține divizarea la limită. În logica relației terapeutice propuse, un bun obiect apare ca urmare a faptului că terapeutul demonstrează rezistență și fiabilitate și oferă astfel clientului posibilitatea de a contacta părțile sale rele pentru care crede că ar trebui respins. Vechea experiență de separare și izolare a „sinelui rău” este rescrisă de noi relații de acceptare și integrare.

În opinia mea, partea descrisă a lucrării este cea mai importantă, deoarece creează un cadru pentru activități ulterioare, care sunt pur tehnice, și includ studiul experienței corporale, detectarea unei nevoi frustrate, facilitarea unui creativ mai degrabă decât ciclul de contact captivant și așa mai departe. Terapeutul trebuie să fie sensibil la solicitarea inconștientă a clientului, care este ascunsă cu grijă în spatele unor modalități sofisticate de a menține un mod de contact captivant.

Terapeutul, într-un anumit sens, este un vehicul pentru apariția de noi valori existențiale în domeniul relațiilor, în jurul cărora clientul își poate reasambla identitatea. Dependența este fixarea dezvoltării mentale în stadiul atașamentului forțat, în timp ce relația terapeutică oferă o oportunitate de a elimina procesul de creștere din pauză și de a-și menține intenția spre interacțiune liberă și creativă.