Ruletă Psihodiagnostică

2024 Autor: Harry Day | [email protected]. Modificat ultima dată: 2023-12-17 15:52

Omul a încercat întotdeauna să organizeze și să structureze lumea din jurul său. Pentru a face acest lucru, a folosit diverse instrumente și standarde: o riglă, cântare, ore, metri, minute, kilograme … După ce au reușit să facă față cu succes unităților de măsurare a mărimilor fizice, oamenii de știință au început să măsoare cantitativ calitățile individuale și capacitățile umane.

Sloganul fondatorului biometriei, Francis Galton, „Măsurați tot ce puteți!” a intrat ferm în viața noastră. Societatea modernă este absolut naturală și tolerantă la diferite tipuri de teste, deoarece suntem obișnuiți să le trecem din copilărie. Testele bazate științific și validate scrise de profesioniști instruiți promit să măsoare totul, de la coeficientul inteligenței până la nivelurile de anxietate. De obicei, testul constă dintr-o serie de sarcini care servesc la identificarea severității anumitor caracteristici mentale ale unei persoane. Rezultatele testului de testare sunt traduse în valori normalizate și sunt indicatori ai proprietăților și stărilor individului. În ce măsură datele obținute corespund realității, nimeni nu se va angaja să determine cu exactitate. Odată cu acumularea de cunoștințe psihologice, îndoielile cresc, atât în ceea ce privește fiabilitatea metodelor chiar recunoscute la nivel global (să nu mai vorbim de „cultivate în casă” sau dezvoltate „pentru spectacol”), cât și adecvarea utilizării lor în practică. Și cum să relaționezi înălțimea, greutatea, grupa sanguină, viteza de reacție, abilitățile de comunicare, coeficientul de inteligență etc. cu succesul și eșecul unei persoane în viață sau ca angajat al unei organizații?

Viața arată că nu există o relație directă între coeficientul intelectual și realele realizări ale unei persoane. Toată lumea își poate aminti un fapt fiabil atunci când unul dintre foștii colegi de clasă, un „troyesnik de netrecut”, a obținut un succes social semnificativ, iar sârguința și sârguința unui elev excelent - „mândria școlii” - nu și-au găsit cererea și cererea. Acest lucru se aplică și altor abilități umane: un muzician talentat va rămâne pentru totdeauna promițător, iar cei care dețin date dubioase despre muzică prin metoda practicii persistente devin recunoscuți la nivel mondial. Exemplele pot fi continuate și confirmate prin nume bine cunoscute. O concluzie logică se sugerează: oamenii sunt o verigă slabă în sistemul de măsurare totală a parametrilor. Pluralitatea, care determină gama de idei psihologice despre o persoană, pune la îndoială chiar posibilitatea de a măsura și compara oameni între ei. Astfel, unii psihologi definesc trei tipuri de gândire: vizual-figurativ, verbal-logic, abstract; alții postulează cel puțin cinci: vizual-eficient, vizual-figurativ, verbal-logic, verbal-abstract, abstract-creativ. În mod firesc apare întrebarea: cine are dreptate și câte tipuri se pot distinge? Dacă sunt atât de diferite, au ceva în comun, astfel încât să le putem măsura printr-o unitate comună? La urma urmei, nu măsurăm kilograme în volți, ci kilometri în secunde

Unii psihologi moderni susțin că psihodiagnosticul, ca domeniu al cunoașterii, nu există deloc. Experiența practică acumulată arată că este imposibil, pe baza rezultatului individual al implementării unei anumite tehnici psihometrice, să se treacă la un diagnostic psihologic sau la o prognoză a comportamentului unei anumite persoane în viitor. Orice măsurare cantitativă este discutabilă. O găleată de apă conține la fel de mulți litri ca doze de zece litri, dar asta nu arată unde este mai curată. O persoană cu IQ-140 rezolvă o problemă pe care două persoane cu IQ-70 nu o vor rezolva niciodată, însă el, închis din fire, îi va fi mai greu să se încadreze într-o echipă de programatori ingenioși, comparativ cu două glume sociabile care, după ce au practicat, va rezolva probleme similare în timpul orelor.

Practic același lucru este cazul testelor de personalitate, care fac posibilă caracterizarea diferitelor trăsături ale unei persoane. Unii psihologi identifică 16 tipuri de personalitate, alții - 3, iar alții consideră un set de indicatori psihologici individuali. Diferite școli își fundamentează științific propria teorie. Cine este mai aproape de adevăr: cognitiviști, analiști, dinamici etc.? Poate nimeni sau toată lumea, ca în pilda țăranului, care a folosit un fel de test pentru a determina aptitudinea profesională a fiului său. El i-a dat fiului său un măr, o carte și o monedă, hotărând singur că dacă fiul său va lua mărul, el va fi angajat în agricultură; dacă citește o carte, devine om de știință; dacă este interesat de o monedă, fii un negustor pentru el. Cu toate acestea, de fapt, fiul a început să mănânce un măr, jucându-se cu o monedă și citind o carte în același timp. Țăranul, la reflecție, și-a trimis fiul să studieze arta diplomației. Mai degrabă, utilizarea metodelor de psihodiagnostic este justificată atunci când există o recrutare masivă de personal. Mica probabilitate de eroare se plătește economisind timp și resurse: un angajat angajat greșit poate fi concediat în timpul perioadei de probă și nimeni nu va ști despre cel care a fost eliminat în zadar. Dar atunci când formează o rezervă de personal și promovează o persoană într-o poziție mai înaltă, prețul unei greșeli poate fi prea costisitor pentru organizație. Prin urmare, având încredere în metodele recunoscute la nivel global, trebuie amintit că rezultatul testului este întotdeauna de natură statistică medie și nu este capabil să evalueze o excepție unică. Orice testare este o informație preliminară, de la care un specialist poate începe să lucreze cu o altă persoană: un client, un candidat etc. Aceasta este mai mult o modalitate de a obține o idee generală a personalității pentru a începe o conversație mai semnificativă în viitor. Nici o tehnică de ultimă generație nu poate înlocui experiența comunicării personale.

Totuși, aș dori să evit impresia falsă că testele nu oferă informații deosebit de utile. Aceasta este la fel de departe de adevăr ca și credința în atotputernicia lor. „Începutul oricărei înțelepciuni este recunoașterea faptelor”, spune înțelepciunea chineză. Psihodiagnosticul există în scopul diagnosticării și al prognosticului, adică determină, printr-o serie de semne, o proprietate mentală care este cauza unui anumit comportament. Extragerea datelor reale și extragerea concluziilor finale din informațiile colectate este apanajul unui psiholog specialist. Un adevărat profesionist este capabil să efectueze o analiză sintetică a manifestărilor externe ale comportamentului, acțiunilor umane, rezultatele statistice medii ale acestuia și să tragă o concluzie pe baza diagnosticului psihologic final.

Interesant este faptul istoric că cuvântul „diagnostic” a venit din mediul militar. În antichitate, războinicii care duceau morții și răniții de pe câmpul de luptă erau numiți diagnostici. Și abia atunci a intrat în medicină și prin ea în psihologie. Literal, un diagnostic psihologic determină diferențele dintre caracteristicile individuale și personale ale unei anumite persoane față de standardul stabilit în prezent.

Astăzi, un psihodiagnostic alege angajații cei mai potriviți, punând în practică principiul: succesul unei organizații este oamenii potriviți la locul potrivit. Problemele nu apar în momentul selecției psihodigantice, ci atunci când angajatorul vrea să combine incompatibilul. De exemplu, încercarea de a crea o echipă de oameni care sunt chiar mai puțin potriviți unul altuia decât o pisică este partenerul unui șoarece sau implică, din motive evidente, lucrătorul are o creatură universală capabilă de „lapte și viață și purtați ouă atunci când circumstanțele necesare. Există o credință larg răspândită în rândul angajatorilor că, pentru bani decenți, un angajat poate lucra cu oricine sau poate învăța orice abilitate de care are nevoie organizația. Dacă acest lucru nu se întâmplă, motivul se vede în lipsa de dorință sau incapacitatea angajatului. În acest caz, psihodiagnosticul vine în ajutor, oferind o idee despre cât de compatibili sunt oamenii uniți într-un grup, ce poate face o anumită persoană și ce nu merită să fie întrebat. Oriunde se înțelege pe sine și pe o altă persoană, afectează semnificativ rezultatul, psihodiagnosticul este capabil să sugereze soluții eficiente, pe de o parte, oferind managerului informațiile necesare privind lucrul cu personalul, pe de altă parte, ajutând la distribuirea muncii și a responsabilităților.

Descrierea tipurilor psihologice este cunoscută omenirii încă din 1920, dar din anumite motive simpla considerație că cerințele postului ar trebui să corespundă potențialului individual și personal al angajatului abia începe să-și facă loc. Niciun patronaj, salariu, sistem armonios de recompense și pedepse nu va ajuta la evitarea eșecului sau a crizei nervoase, dacă munca nu aduce satisfacție spirituală unei persoane, nu provoacă dorința de a-și îmbunătăți calificările, ci servește, să zicem, doar nevoia de a cumva câștigați existența. Pentru ca liderii și angajații organizației să lucreze productiv, fără supraîncărcare nervoasă, lucrurile merg înainte, organizația se dezvoltă, este necesar nu numai să se determine ce fel de muncă poate îndeplini o anumită persoană sau grup, ci și să utilizeze acest lucru informații în practică.