De La Furie și Ură La Iritație, Furie și Furie

2024 Autor: Harry Day | [email protected]. Modificat ultima dată: 2023-12-17 15:52

În exterior, furia este un efect foarte puternic, a cărui observare a manifestării evocă fantezia distructivității sale pentru participanții la contact. Cu toate acestea, furia servește funcției de a obține ceea ce doriți într-o relație confluentă. Distrugerea celuilalt și relația cu acesta nu fac parte din planurile persoanei care se confruntă cu furie. Mai mult, apariția acestui sentiment este posibilă doar într-o relație înzestrată de individ cu o semnificație specială. Această trăsătură distinctivă a furiei rezidă în însăși etimologia acestui cuvânt - provine din verbul slav „furie” (derivat, aparent, din numele zeului păgân Yarila), care în rusă înseamnă „a te entuziasma, a fierbe, și, de asemenea, să aprindă o dorință de dragoste”, și în ucraineană -„ devine violet, furios, strălucitor”. Vechea rădăcină yar-, la care urcă numele Yarila, însemna primăvară, precum și o stare de dragoste și disponibilitate pentru a produce urmași. Verbul „furie” în unele dialecte ale limbii ruse înseamnă „pofta, o stare agitată în timpul estrusului la animale”, iar în unele dialecte ucrainene - „pasiune, ardoare, disponibilitate amoroasă” [5, 9].

Deci, în ciuda faptului că din exterior, manifestarea furiei pare deseori amenințătoare, nu servește la distrugerea obiectului. Aceasta este diferența dintre afectul descris și, de exemplu, ura care vizează distrugerea unui obiect din câmp. Ura apare și ca un fenomen de fuziune, cu toate acestea, spre deosebire de furie, nu implică o nevoie de atașament. Experiența unui individ de furie sau ură îl condamnă la imposibilitatea de a organiza contactul cu mediul, plonjând mai adânc în confluență, care la rândul său, la cea mai mică frustrare, susține procesul de apariție și escaladare a furiei sau a urii.

Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că furia servește evoluției (în sensul filogenetic al dezvoltării umane ca specie biologică) și încercării ontogenetic semnificative de a realiza cele mai vechi dorințe ale individului, marcând frustrarea nevoilor vitale. Reglarea de către individ a relațiilor din câmpul organism-mediu prin experiența furiei se dovedește a fi importantă în etapa în care nu s-au format încă mecanisme mentale mai mature. Tendința de a izola furia ca singurul mecanism disponibil pentru reglarea relațiilor în câmp la un adult este un marker al tulburărilor de sine, reprezentând o regresie ontogenetică și filogenetică.

Iritarea, furia, furia reprezintă o încercare ulterioară și, în consecință, mai matură, atât în sens ontogenetic, cât și filogenetic, de a reglementa procesul de contact în câmp. Spre deosebire de metodele de abordare a agresivității deja descrise mai sus, aceste fenomene emoționale vizează nu menținerea relațiilor simbiotice, ci menținerea graniței contactului individului cu mediul. Iritarea este prima încercare preliminară de a semnala o încălcare continuă a limitei de contact sau frustrarea unor nevoi. Furia îndeplinește aceeași sarcină, diferind doar prin intensitatea manifestării și gradul de pregătire pentru acțiune [2]. La rândul său, furia acționează ca o reacție la o situație de amenințare. Secvența descrisă corespunde unei adaptări creative în care iritarea, furia și furia sunt markere ale încălcării limitelor de contact sau ale frustrării oricărei nevoi. În același timp, forța afectului emergent la un individ este un derivat al gradului de agresivitate în raport cu limitele sale sau cu importanța unei nevoi frustrate.

În ciuda faptului că aceste sentimente îndeplinesc o funcție adaptativă, organizând creativ contactul individului în domeniu, ele pot avea și un rol în etiologia tulburărilor de ajustare creativă. Astfel, un individ poate pierde sensibilitatea la agresiunea din mediul înconjurător și, ca urmare, poate deveni insensibil la manifestările sale de agresiune [3]. În acest caz, contactul cu experiențele emergente poate fi întrerupt prin proiecție (formarea fricii), retroflexiune (sub formă de, de exemplu, astenie), deviere (sub forma, de exemplu, a unei dorințe excesive de a mulțumi sau de a mulțumi altora) Sau individul se poate dovedi a fi insensibil la primele semne de agresiune emergentă, realizându-l doar sub forma unei reacții excesive de furie puternică, care, datorită bruscății sale, poate distruge contactul și, uneori, relațiile.

Observând caracteristicile psihoterapiei care corespund fenomenologiei descrise, ar trebui să fim atenți la diferențele de abordări terapeutice în situații determinate de prezența furiei și furiei, pe de o parte, și a agresivității mai mature - iritație, furie și furie, pe cealaltă [4]. În primul caz, clienții au nevoie de un container sigur pentru afectări puternice, lipsiți de experiențele lor de viață anterioare, pentru a adapta mai mult sau mai puțin în siguranță furia și ura. Agresivitatea în acest caz poate evolua către forme de contact mai mature doar ca urmare a convingerii (care rezultă dintr-o izolare eficientă) că efectele lor puternice sunt tolerabile atât pentru terapeut, cât și pentru ei înșiși. În al doilea caz, strategiile terapeutice ar trebui să se concentreze pe menținerea funcției de reglare a limitei de contact, pe care reacțiile emoționale de furie, iritație și furie sunt concepute să le îndeplinească. De exemplu, una dintre sarcinile terapeutice este de a restabili sensibilitatea clientului la agresiune, atât a sa, cât și din mediul înconjurător. În cazul în care furia este singura formă posibilă de exprimare a agresivității, este terapeutic să restabiliți capacitatea de a calibra iritația și furia care apar înainte de aceasta.